>
Ne simtim singuri. Si ... ciudat, nu e rau.
Trecem de momentul in care avem nevoie ca cineva, chiar si formal sa ne spuna o vorba buna sau sa ne arunce o ocheada intelegatoare.
Poate incepe cu o privire intaziata pe fereastra, poate cu o privire dincolo de ecranul monitorului sau pur si simplu inspre aiurea. Nu ne regasim in azimutul irisului. Pret de cateva secunde ne ridicam din materialul omniprezent si plutim ubicuu.
Mici spirite singuratice si egoiste doar de noi stiute.
"Ce ar fi fost daca ? ... De ce nu ? ... Ar fi fost mai bine asa ?... ".
De ce tristul situatiei nu implica viitorul ? Mereu trecut, mereu prezentul consecinta a trecutului. Niciodata viitorul.
Clipele acelea nu sunt ale invingatorului sau descurcaretului. Suntem picati si pentru clipe care nu se scurg, pentru un timp oprit, nu vrem sa ne ridicam. Mai jos nu se poate, de aici se vede totul ca si cand am fi deasupra.
Siguri.
De aici porneste totul.
______________________________
L-am descoperit - spre rusinea mea, destul de tarziu pe Thomas Newman.
Un singuratic.
Acum o zi
